Școala e departe. Trebuie să parcurg străduța noastră, apoi să fac la dreapta pe strada principală, căreia în special bătrânii îi spun tot șoseaua Brașovului, deși Brașovul este acum rebotezat Orașul Stalin. Apoi o iau la stânga pe o stradă care mi se pare nesfârșită când merg de unul singur și, în sfârșit, după ce traversez o intersecție prin care abia dacă trec trei sau patru mașini pe zi, ajung pe strada al cărei nume are o rezonanță atât de stranie la vârsta mea: Spartacus. Sunt elev la Școala Numărul 4 și, așa cum mi-a explicat tata, trebuie să străbat atâtea străzi pentru că nu sunt prea multe școli în Sibiu. Dar merită, m-a asigurat el, pentru că școala asta e cea mai bună.
Mă bucur că nu trebuie să merg singur la școală. Aștept puțin în fața porții mele și apare prietenul meu, cu care sunt coleg de clasă. Drumul în doi e mult mai plăcut și de obicei glumim, ne mai întrecem în fugă, ne minunăm de case sau de trecători. Sunt și alți copii care urmează același drum câte doi sau trei și care merg când mai încet, când mai repede, voioși în lumea lor și fericiți că sunt împreună. Se pare însă că ei nu cunosc secretul pe care am prefera să-l păstrăm doar pentru noi.
Chiar în dreptul străzii noastre se găsește poarta unei unități militare. Dacă ieșim la timp și ne uităm cu atenție prin gardul cazărmii, zărim imaginea care ne face inima să tresalte de bucurie. Un soldat, într-o șaretă vopsită în verde închis, trasă de un cal, așteaptă ca poarta să se deschidă. Noi suntem acolo, în fața porții de aceeași culoare cu șareta și, de îndată ce aceasta iese din curtea cazărmii, ne învingem timiditatea și îl rugăm, cu respectul datorat unui erou care are norocul să conducă așa un vehicul fantastic, pe soldatul-vizitiu: ,,Nene, ne luați și pe noi?” El acceptă pentru că duce mâncare militarilor aflați în câmp, la Daia. Gâtuiți de emoția norocului ce-a dat peste noi, ne cuibărim pe capra șaretei, printre marmite cu mâncare fierbinte, și ne dăm seama că ,,eroul” nu e decât un tânăr cumsecade, care ne îngăduie chiar să-i ținem biciul.
Simțim delicioasa legănare a șaretei, huruitul roților cu șină de metal și mirosul de sudoare al calului, a cărui spinare urcă și coboară în ritmul măsurat al potcoavelor pe granitul șoselei. Iar noi . . . suntem în al nouălea cer când ne uităm de sus, de pe capră, la pâlcurile de copii care rămân în urmă cu repeziciune și care, ne place să credem, ne privesc cu invidie. Din păcate, ca orice lucru plăcut, călătoria se termină curând. Suntem la intersecție, strada Spartacus e la doi pași, iar bravul nostru vizitiu trebuie s-o ia la dreapta, spre ieșirea din oraș. Coborâm cu un imens regret și nu uităm să mulțumim, așa cum ne-au învățat părinții. Soldatul zâmbește și simțim că am putea să-l rugăm să ne ia și altădată. N-am întârziat! Iată școala, o clădire mică, veche, cu două etaje. Ne așteaptă învățătoarea noastră, o doamnă mai degrabă în vârstă, cu coafura umflată. Numai de nu mi-aș fi uitat călimara cu cerneală pentru ora de caligrafie! De rușine, ar trebui să alerg tot drumul până acasă și înapoi. Tocul și peniţa știu sigur că sunt în penar.”
(Dr. Sorin Ștefănescu, conferenţiar universitar, fost elev al Școlii Nr. 4 din Sibiu)
